Pe vremuri de noroaie

E greu sa inaintezi pe pamantul asta jilav in timp ce gloantele fac parada pe deasupra capului tau. Sa te tarasti, sa-ti manjesti pana la ultima bucatica de piele cu noroi, sange si metale grele de-alchimie. Sa aluneci printre cadavre, sa-ti intorci stomacul la loc de fiecare data cand sari peste zeci si mii de mase gelatinoase ce in urma cu doar cateva minute au folosit drept intrument de gandire cuiva. Viata e o curva

Mi-e rau. Razboiul nu-mi face bine, si totusi m-am inscris de unul singur la treaba asta de cacat. De buna voie si silit de constiinta. Pentru ca am considerat ca fac un bine tarii si mamei. Tata tot pe front a murit si asta nu ne-a adus nici un bine. Ba chiar, as putea sa adaug, pensia de urmas ce ne revine luna de luna abia ne ajunge sa ne hranim motanul gras si portocaliu ce ramane mereu blocat in portita lui speciala de la usa din spate a bucatariei.
Bun, si atunci? De ce ma plang daca tot nu m-a obligat nimeni? De prost, de asta. Poate pentru ca ma simt si singur. Au trecut 3 saptamani de cand n-am mai vazut-o. 3 saptamani nenorocite de cand frontul de vest a fost de-a dreptul devorat de invadatorii astia spurcati si imbuibati cu vin nemtesc de proasta calitate. Halal soldati mai suntem. Nici cu intariri n-am reusit nici pana in ziua de azi sa ii trimitem inapoi in tara lor handicapata deja de prea multe bombe atomice.
13.De atatea minute am nevoie sa parcurg integul front in fuga si sa sfasii steagul inamic. 13 minute, nu mai mult. Dar asta doar daca as avea niste ajutoare la randul meu. Dar pe cine sa ma bazez? Pe colegul meu de paturi suprapuse? Pe baiatul care-mi imprumuta mereu cartea de rugaciuni inainte de apusul soarelui? Pe comandant, care are inima scoasa si sangele inchegat in colturile gurii la cativa metrii departare de mine? E un pic prea tarziu pentru ei,dar nu si pentru mine. Nu si pentru noi

Asa ca fug. Continui sa fug cat ma tin picioarele si tija din genunchi. Alta porcarie datorata luptei asteia de nimic. Acum vad ca se poarta armurile pe interior.
Inca putin. Inca putin. Din ce in ce mai aproape. Mi se zbate ochiul stang si am impresia de fiecare data ca e de rau. Ghiulele si metereze cazute. Acces liber la port si marile lui furtunoase. Turnul de fildes ne canta patetic un cantec marinaresc de adio de sub propriile ruine si cerul de zambeste trist. Si ne promite soare
7 minute. Culorile carpei heraldice sunt din ce in ce mai vii, instinctele din ce in ce mai acute. Inima imi bate in gat si in pulseaza sange pe nas la 100 pe ora si mai bine. N-am batiste. Pe ultima am folosito sa-mi leg mana pe tragaci in cazul in care sunt coplesit de frica. Teama. Scarba. Si uit sa trag.
5. Am impresia ca pana si hainele imi transpira acuma. Uniforme verzi stropite cu spirit de carton. Imi canta tromboane si viori tragi-comice in casca si cred ca asta nu e tot. Dar dirijorul decide sa ia o pauza in timp ce-mi tarai bocancii grei de oboseala printre valuri si valuri de organe profanate. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de ea.
1. 20 de pasi si macelul se incheie de la sine. Cu ajutorul si dedicatia mea de soldat in pregatire. Sar peste faptul ca genunchiul mi-a cedat. Sar peste faptul ca mai am sange doar cat sa ma intind pe spate, sa ma uit la stele si suveranul lor crud, si sa dau voie sufletului meu sa scape din trupul asta improbabil.
10. Inca respir. Plumbul din mina urla a revoltare si se zbate in draci sa ma sfarame. Imi pare rau de toate greselile pe care le-am facut in copilaria asta ratata a mea. Tot praful pe care l-am ridicat pe strazi degeaba. Toate discursurile mele inteligente tinute in favoarea benzilor desenate cu Batman si Robin, toate pledoariile si castigurile de caz prin violenta infantila. Toate le regret si-mi pare rau ca probabil nici n-o sa am ocazia sa sarut mana mamei.


3
2
1

Si viata a luat o noua conotatie.

Lumea e atat de frumoasa de aici de sus
15 ani de viata irositi pentru nimic. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de ea.


Si totusi steagul e la noi, castigul de aceeasi parte